|
|
Limita de varsta e mai mult orientativa, o sa mai fie si faze sangeroase... Ok. Jur ca e cel mai lung prolog scris vreodata de mine. 
Prolog
*
-Unchiule Kai! izbucniră la unison glasurile indignate ale gemenelor.
-Scuze, fetelor, dar v-am rugat să daţi muzica mai încet, răspunse bărbatul, legănând între degete cablul televizorului. Părăsi dormitorul, iar zâmbetul binevoitor i se scurse de pe chip, lăsând loc doar concentrării. Coborî până în bucătăria localului, apoi îşi apropie telefonul de ureche şi rosti : David, te pot auzi acum. Ce este ?
-Am aflat că recent au avut loc incidente inexplicabile în laboratoarele Deux Flčches. Un cercetător rănit, birouri distruse şi altele asemănătoare.
-Cam multă agitaţie pentru o companie farmaceutică, mormăi Kai. Cine o deţine ?
-Aparent, e pe numele unui om de afaceri în vârstă, dar care a lăsat-o pe mâinile altcuiva. Nu ştim mai nimic, de aceea Joel vrea să ne întâlnim cu toţii pe 23. Crede că încă nu s-a terminat. Eşti de acord să fii tu gazda?
- Chiropteri? Şi fetelor ce să le spun ? Ştiu tot ce s-a întâmplat atunci, dar…
- Hotărâm pe 23, Kai.
Conversaţia se încheie, lăsându-i un gust amar. Sperase că timpul avea să vindece toate cicatricele şi avusese dreptate. Şaptesprezece ani de trai tihnit pe insula paradisiacă, departe de tensiuni şi lupte fusese tot ce-şi dorise. Tocmai când lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine, primise acel apel de la un număr străin, iar vocea ternă îi răpise liniştea greu dobândită doar prin câteva cuvinte.
Îi plăcea să vină aici, mai ales în clipele grele, când simţea că problemele îl copleşiseră. Să se sprijine de piatra şlefuită, să-i simtă duritatea binefăcătoare care-l ancora în realitate, nelăsându-l să se scufunde în deznădejde, şoptindu-i încurajator cu glasurile straine, înăbuşite de vreme ale celor ce se odihneau în vechiul cavou al familiei Miyagusuku. Deşi nu fusese rudă de sânge cu niciunul dintre ei, ştia că, vreodată, avea să-şi ocupe locul printre ei, căci şi-l câştigase. Ştia, deasemeni, că va avea cine să-l viziteze. Draga lui soră vitregă avea să vină aici cândva, să privească cerul infinit, să audă murmurul îndepărtat al valurilor şi să-i simtă lipsa. Exact aşa cum făcea el acum, aşteptându-i trezirea. Numai că el, odată adormit, n-avea să-şi mai deschidă ochii din nou. ,,Saya…ʺ Numele ei îi readuse în minte chipul luminos, însă adesea înnegurat de suferinţe. Şi, după felul în care decurgeau lucrurile, situaţia nu avea să se îmbunătăţească prea devreme.
Brusc, un fior i se strecură pe şira spinării. Unul familiar, însă nu declanşat de briza răcoroasă, ci de o prezenţă. Senzaţia se estompă treptat într-atât încât n-o mai percepu ; oricine altcineva i-ar fi negat prezenţa, susţinând că doar i se păruse. Nu şi el. Simţise asta de prea multe ori în trecut, de fiecare dată când îl întâlnise. Era ceva în persoana lui care-i declanşa acea stare, deşi nu avea nicio cauză clară. Cel puţin, nu în ultima vreme… Reprimă şirul de amintiri ce ameninţau să-l subjuge şi inspiră adânc.
- Ai simţit că lucrurile o iau din nou razna, nu-i aşa? se adresă întunericului deplin.
Nici nu observase când noaptea îşi intrase în drepturi. Aşa cum se aşteptase, nu primi niciun răspuns. Totuşi, o vagă presiune stăruitoare în zona cefei îl asigura că interlocutorul său tăcut se afla undeva prin apropiere. Decise să insiste :
- Ne întâlnim cu toţii la mine vinerea viitoare. Mai ştii unde stau ? Dacă te interesează, poţi să vii. De fapt, ar fi foarte bine să ajungi şi tu.
Toate tentativele de apropiere eşuaseră în trecut. N-avea să fie mai bine nici de data asta. Ar trebui să încheie acum, cât încă mai era calm. Să urle singur in beznă nu era o soluţie.
-O să vă las singuri acum… Tuturor ne e dor de ea.
Mai aruncă o ultimă privire construcţiei masive înainte de a coborî lungul şir de trepte. Observă o siluetă înaltă desfăcându-şi aripile pe acoperişul acesteia, profilându-se pe fundalul argintiu al astrului abia răsărit, apoi topindu-se în tenebre.
Kai întoarse spatele priveliştii fantomatice şi îşi aprinse lanterna. Vegetaţia luxuriantă împiedica lumina lunii să-l ghideze, formând cadrul închis, confuz în care gândurile negre îl sufocau cu al lor pesimism apăsător. Pe măsură ce se întorcea spre autostrada aglomerată, zumzetul traficului îl întâmpina ca un vechi tovarăş, smulgându-l din letargia chinuitoare.
Farurile strălucitoare, claxoanele şi turaţiile motoarelor- lumea lipsită de griji, monştri străvechi, războaie şi arme. Avea de gând să trăiască astfel cât încă mai putea. Se urcă în automobilul său şi se încadră pe banda corectă, rulând înapoi spre orăşel. Trebuia să-şi recompună cu grijă figura voioasă pentru ca fetele să nu-şi dea seama. Asta necesita multă muncă, ochii lor erau adesea mult prea ageri. N-ar strica să petreacă mai mult timp împreună, să profite... Oare ce film doriseră ele să vadă ? Ceva cu mulţi morţi, în orice caz. ,, Ironic…ʺ Zâmbi resemnat. O să oprească la magazinul de închirieri în drum spre casă, căutând ceva asemanător.
Dar, oricât ar fi încercat, imaginea bărbatului înaripat nu-l putea părăsi.
,, Ca un înger păzitor… ʺ
În acea noapte, după ce nepoatele sale se duseseră la culcare, îşi încărcă vechiul pistol M1911 şi îl ţinu îndelung în palmă. Numai după aceea reuşi să adoarmă.
Nu realizase când trecuse săptămâna, probabil ultima liniştită din viaţa lui. Avea tendinţa de a trece multe lucruri cu vederea în ultima vreme… Ba chiar arsese mâncarea de câteva ori, lucru extrem de rar.
-Cam asta se întâmplă când te apropii de 40 de ani, glumise el pe seama întâmplării. Senilitatea vine odată cu vârsta.
În spatele autoironiei se ascundea, însă, o îngijorare neformulată. Va mai fi capabil să facă faţă din nou intrigilor şi chiropterilor ? Acei monştri cumpliţi, veşnic însetaţi de sânge uman încă îi mai bântuiau visele. Iar acum ei ameninţau să părăsească tărâmul amintirilor pentru a păşi din nou în viaţa sa, ameninţând să se extindă asupra întregii lumi.
Încerca să se impulsioneze pe sine însuşi clipă de clipă, urând să se ştie atât de slab. Avea nenumărate motive să rămână tare. Nepoatele sale, de pildă. Le iubea ca pe proprii săi copii. Raine, cea în a cărei ochi se oglindea cel mai senin cer, era o fire mai impulsivă. Sora ei, Chloe, era ceva mai calculată. Temperamentele lor se completau perfect. Amândouă urmaseră cursuri de spadă. Ideea aceea îi venise din senin, când ele abia intraseră la şcoală. Se urâse îndelung pentru asta, zicându-şi că Saya ar fi protestat vehement. Instinctul îl indemna, totuşi, să insiste. Nu se putea ştii niciodată… Iată că acum s-ar putea dovedi folositoare. ,,Sau poate că nu. Nenorocitul ăsta de David m-a lăsat să-mi omor creierii, îngrijorându-mă din cauza unor zvonuri. Mâine o să aflu tot. Abia atunci voi vedea ce e de făcut. ʺ
Nici nu apucă să-şi ducă bine ideea până la căpăt, căci uşa din spate se deschise brusc, smulgându-l din cugetări. În cadrul ei se afla Hagi, mai sobru ca niciodată, purtând pe braţe o tânără inconştientă al cărei chip era ascuns de şuviţe brunete. Kai se mobiliză instantaneu, îndrumându-l pe bărbat sus, pe scări, într-un dormitor. O aşezară pe pat. Expresia ei încrâncenată îi îngheţă sângele în vene lui Kai. Sora lui încă purta vechea uniformă şcolară, neatinsă de trecerea celor şaptesprezece ani de când intrase în hibernare. Câteva rupturi în material indicau un conflict recent. ,, Când…? ” Abia atunci se uită mai atent la Hagi, care parcă încremenise la căpătâiul fetei. Haina lui lungă suferise deasemeni stricăciuni: o mânecă abia se mai ţinea într-un fir de aţă, iar gulerul îi fusese sfâşiat cu totul. Multiple zgârieturi crestau chipul său înmărmurit, dar Kai ştia că se vor vindeca în curând. Mulţumi cerului că gemenele petreceau noaptea la o prietenă. Totul ar fi fost mult mai dificil cu ele în preajmă.
Privirile sale alunecară înapoi spre Saya. Nu înţelegea pe deplin situaţia, dar ştia că aveau nevoie de ajutor. Apelă un număr şi aşteptă cu nervii încordaţi să i se răspundă.
**
David avea atenţie distributivă. Era una din acele calităţi necesare unui sodat bun care adesea fac diferenţa între viaţă şi moarte. Ca acum, de exemplu. Vorbea la handsfree în timp ce conducea pe o autostradă aglomerată şi schimba posturile radio.
- …iar dacă lucrurile se agravează, trebuie să luăm în considerare şi varianta trezirii ei, oricât de periculoasă ar fi, rosti interlocutorul.
David îşi spuse : ,, Muzică de roboţi. Ca şi cum am vorbi numai în bass. Unde-s vocile , asta nu pot eu concepe.ʺ
-Şi eu trebuie să-i propun asta lui Kai, nu-i aşa?
-Aş putea să-i spun eu prin telefon, o să-şi verse nervii pe el. Invaliditatea are şi ea unele avantaje…
Un bipăit scurt îl avertiză că mai primea un apel.
-Mă voi gândi la asta, Joel. Vorbim când ajung, încheie convorbirea.
Răspunse şi ascultă puţin, apoi îşi scoase casca şi i-o dădu Juliei, care stătea pe banchetă, studiind nişte registre. Se încăpăţână să depăşească o decapotabilă, deşi vizibilitatea era redusă pe celălalt sens din cauza curbelor. Avu răgaz destul, înainte ca o un jeep să apară de nicăieri, devorând şoseaua cu o sută douăzeci la oră.
-Dacă dă semne de agitaţie, administraţi-i intravenos un calmant, doză dublă, auzi vocea soţiei sale, dând instrucţiuni precise şi, fără îndoială, corecte.
,, Acum nu trebuie să mă mai îngrijoreze reacţia lui Kai, s-a întâmplat deja.ʺ
Julia îi întinse handsfree-ul în tăcere pentru ca apoi să revină la ocupaţia iniţială. David o privi în oglinda retrovizoare. Mâinile fine nu-i tremurau, la fel cum nu-i tremurase nici glasul. Siguranţa ei îl surprindea plăcut de fiecare dată.
Acceleră.
***
Legătura specială dintre ei reprezenta întregul lui univers. Ar fi făcut orice ca Saya să fie fericită. Ştia întotdeauna ce-şi dorea ea cu adevarat, dincolo de aparenţe, simţea orice o tulbura. Mulţumirea Sayei era raţiunea lui de a exista. În lungile ei perioade de hibernare, Hagi avea un gol în suflet şi numai gândul că avea să o revadă în treizeci de ani îl motiva să trăiască. Atunci o va sluji, o va veghea şi totul va redeveni la normal.
Existase cândva un moment în care se temuse că făcea toate acestea din pur egoism, doar pentru a se simţi el împlinit ca şi Cavaler. Era dificil la acea vreme să deosebească vechea sa afecţiune din timpul vieţii pentru tânără şi impulsurile protectoare datorate naturii sale supranaturale. Dar înţelesese după aceea că o iubea pe Saya cu adevărat. Numai clipele petrecute în prezenţa ei aveau sens, prezenţă care-i lipsise enorm…până în acea zi.
De când Kai îl anunţase de reunirea Scutului Roşu, rămăsese mereu în apropierea oraşului. Nu era sigur că se va duce, însă ceva îl împiedicase să plece. Cu o seară înaintea zilei stabilite coborâse pe plajă pentru a urmări valurile izbindu-se de faleză în imediata apropiere a cavoului. Reuşise să se concentreze la mişcarea periodică a apei o vreme, însă mereu îşi întorsese atenţia asupra clădirii vechi. Într-unul din acele momente, observase o vibraţie a aerului, ca şi cum ceva decolase în mare viteză de pe acoperiş. Temându-se de ce era mai rău, ajunsese acolo imediat. După câteva clipe, bănuielile i se adeveriseră.
Saya năvalise afară din camera mortuară, având chipul schimonosit de ură şi irişii împurpuraţi. Un firicel de sânge din colţul gurii completa portretul de groază. Nu mai încăpea îndoială : somnul îi fusese curmat prin infuzie forţată de sânge. Se repezise la Hagi, nerecunoscându-l, cu o vădită dorinţă de-al sfâşia. Instantaneele momentelor asemănătoare îi defilaseră acestuia prin minte : Vientnam pe vremea războiului, noaptea în care-i fusese smuls braţul drept ; Vietnam din nou, în 2005. De fiecare dată aproape fusese ucis de către creatoarea sa. Cu toate acestea, niciodată nu ezitase să i se împotrivească într-o asemenea situaţie, mai ales ştiind că aceea nu era adevărată fire a Sayei. Reuşise să o imobilizese numai fiindcă ea era slăbită. Conştientizase imediat ce-i cuprinsese trupul la piept că nu putea rămâne acolo. ,,Kai… ʺ
Ceilalţi erau foarte norocoşi că-şi găseau refugiul in somn. În acele momente uitau de realitatea copleşitoare, găsind acolo forţa necesară pentru a rezista mai departe. Nu însă şi el. El nu-şi putea permite acel lux. El ţinea minte fiecare clipă începând din 1883, anul transformării sale.
David şi Julia sosiseră mult mai devreme decât preconizaseră. Julia luase toate măsurile pentru siguranţa Sayei, dar şi a lor. O vegheaseră cu rândul până dimineaţa, când oboseala îi răpusese, iar el rămăsese singurul treaz. Ca întotdeauna.
Îşi permise să lipsească vreme de câteva clipe. Întorcându-se, îl întâlni pe David care, deşi abia închisese ochii, voia să-şi reia straja. Hagi aprecia, în sinea lui, gesturile tuturor, dar uneori lucrurile ameninţau să-i copleaşească. Il privi.
-Stai tu cu ea, nu ? murmură bărbatul, lăsându-l să treacă.
Urcând în tăcere, Hagi îşi zise că erau cu adevărat oameni buni. Ajuns în cameră, scotoci prin buzunarul hainei sale greu-încercate şi scoase o bentiţă albăstruie pe care o legă de trandafirul roz abia cules. Depuse ceremonios floarea pe pătura Sayei, apoi se retrase în colţul dormitorului, pe un scaun.
Ceasurile se scurseră, casa se însufleţi, dar el nu-şi părăsi postul. Niciun muşchi nu i se clinti. Putea fi lesne confundat cu o statuie impecabil realizată de vreun titan renascentist, lăsând deoparte îmbrăcămintea. Doar ochii de un albastru îngheţat clipeau rareori, mai mult pentru a-i aminti lui însuşi că era viu.
Aşteptă.
_______________________________________________________________________________
Asezarea in pagina lasa de dorit, stiu, dar Word-ul imi joaca feste.
_______________________________________
 PuF.
|
|
