|
|
Era lună plină. Razele ei se reflectau în vinul roșu din pahar. Îl agitam ușor până în clipa în care sorbeam încet din el. Nu-mi aminteam al câtelea pahar era, dar aveam de gând să termin toată sticla. Sunt un om destul de simplu. Fie că sunt fericită până peste cap sau tristă fără limite, beau. Da, e aiurea. Dar ce mai contează?!
Sunt o simplă secretară a unui om putred de bogat, care lucrează într-o clădire de 20 de etaje. Biroul lui este cât toată garsoniera mea la un loc. Din păcate pentru mine, m-am născut destul de atrăgătoare, deci nu pot nega faptul că s-a dat la mine în nenumărate rânduri. Dar l-am respins de fiecare dată. Era un burlac de vreo 50 de ani, cu barbă și burtă. Genul clasic de șef, dacă pot spune așa. Nu îmi era teamă de el, dar nici nu puteam face rost de o nouă slujbă prea curând, iar chiria, împrumuturile și cumpărăturile necesare zilnic trebuiau plătite. Așa că trebuia să îndur avansurile lui, privirile furioase ale celorlalți angajați (în principal femei care aspirau la averea lui) și faptul că nu aveam o viață prea strălucită, așa cum mi-am dorit din totdeauna. Părinții au vrut mereu să mă ajute, dar eu i-am refuzat de fiecare dată. „Mă descurc eu!”, le spuneam. Pe naiba. Eram o femeie de 30 de ani, fără iubit, singură acasă într-o seară de joi.
Era trecut de ora unu, iar eu deschideam a doua sticlă.
„O să rămân fără rezerve dacă o beau și pe asta... Fir-ar... Mai bine mă culc.”
Și uite așa, târșâindu-mi picioarele până în cameră, m-am trântit în pat și am adormit instantaneu.
În următoarea dimineață, s-a dezlănțuit iadul. Eram incredibil de mahmură, nu îmi pusesem ceasul să sune și adormisem cu hainele de serviciu pe mine. Întârziasem deja o oră, aveam trei apeluri nepreluate și opt mesaje necitite. Genial. Am fugit în baie să mă răcoresc cu un duș rapid, m-am îmbrăcat cu haine noi, am băut o cafea pe fugă și am mușcat dintr-un sendviș vechi, am apucat cheile, geanta, haina pe umăr și am tulit-o spre serviciul groazei. Ajunsă acolo, am dat „bună dimineața” la toată lumea, indiferent cine era (nici nu eram atentă ) și am aterizat cu fundul pe scaunul de la mini biroul meu, părând preocupată de niște hârtii pe care ar fi trebuit să le predau de trei zile. Câteva minute mai târziu, telefonul a început să sune de pe linia directă a șefului. Super.
— Draga mea, hai să vorbim. În biroul meu.
— Da, domnule.
Am închis telefonul, deja știind ce mă aștepta. Am bătut ușor la ușa lui, am așteptat să-mi răspundă și am intrat. El era în picioare, cu mâinile la spate, privind spre uriașul geam din spatele biroului.
— Ah, ai și venit. Ce bine. Vino mai aproape, să mă uit puțin la tine. Nu aveam cum să-l refuz, așa că m-am conformat. M-am dus până la vreun metru de el, lângă birou. Hmmm... Și-a întins mâna spre mine, ridicându-mi bărbia. Pari obosită, draga mea. Ai dormit bine?
— Da, domnule. Mulțumesc de grijă.
— Știi, ți-am mai făcut eu oferta asta, dar dacă te simți prea singură, acolo, în garsoniera aia atât de mică, poți veni oricând în vizită la mine. Bine? a rânjit el într-un mod cât se poate de pervers.
— Ăăă... Mulțumesc de ofertă, domnule, dar mă descurc.
— Bine, dacă ești așa sigură. Știi, miroși chiar frumos azi. S-a apropiat de gâtul meu periculos de mult. E un parfum nou?
— Ăă, da, este, domnule. Ce spirit de observație aveți!
Ah, cât urăsc pupincurismul...
— Îmi place. Să te mai dai cu el.
M-am prefăcut stânjenită și bucuroasă de remarca lui, dar în realitate îmi venea să vomit. Libidinosul naibii... S-a așezat pe scaunul lui de mare șef, în continuare cu rânjetul ăla handicapat.
— Știi, motivul adevărat pentru care te-am chemat aici e că vreau să îți dau în primire pe cineva. Pe nepotul meu, fiul soră-mii. E cam nou în domeniul ăsta, așa că vreau să îl las în mâinile tale finuțe și capabile, în regulă?
— Da, domnule, nicio problemă. Când vine?
— Chiar acum a ajuns. Primește-l tu până în birou, vrei, te rog, iubire?
— D-da, domnule, am reușit eu cu greu să mă controlez.
M-am întors cu spatele și am ieșit, devenind tot mai furioasă, mai ales pentru că cel mai mult pe lume uram dulgerăriile pe care le folosea ca apelative pentru mine. Am coborât până la parter cu liftul, unde am căutat cu privirea pe un tip probabil de vreo 20 de ani, cu aceleași fițe și comportament pe care le avea și „unchiulețul” lui. Dar nu am găsit pe nimeni cu trăsăturile astea. În schimb, am dat peste un bărbat de vreo 30 de ani sau mai tânăr, îmbrăcat la costum, ca pentru un interviu, bine aranjat și bine făcut, după câte observam, cu o privire oarecum pierdută în spațiu.
— Scuzați-mă, sunteți nepotul domnului director? am întrebat, cu o oarecare reținere.
— Da, eu sunt, mi-a răspuns cu un zâmbet orbitor. Sunt Jason Smith. Încântat! Mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o, din politețe. Și tu ești?
Întrebarea m-a cam luat prin surprindere. De obicei, după prezentare, eu îi conduceam spre biroul directorului și asta e tot. Nimeni, până la acel moment, nu m-a întrebat de nume. Iar numele lui părea atât de banal față de „prețiosul” nume al directorului, pe care nu îl mai menționez.
— E-eu sunt Cynthia. Cynthia Walsh, domnule.
— Te rog, nu-mi spune domnule, mă face să mă simt bătrân, a glumit el. Nu am mai mult de 30 de ani, să știi. Spune-mi Jason.
— Ok, Jason... am spus, din nou luată prin surprindere. Aveam aceeași vârstă și îi spuneam deja pe numele mic. Și nu-mi venea să cred că prin venele lui curgea același sânge ca al cretinului de la etajul douăzeci. Să mergem în biroul directorului, vă așteaptă, am adăugat, mergând spre lift.
Ajungând în fața biroului, am bătut la ușă, după care am așteptat să mi se răspundă, ca de obicei. Am deschis ușa și l-am primit pe nepotul directorului.
— Jessie! a început directorul. Ce mare te-ai făcut! Câți ani au trecut? Zece? L-a luat în brațe, iar eu am ieșit încet pe ușă, nevrând să stric reuniunea lor înduioșătoare. Dar în clipa în care eram gata să închid ușa în urma mea, am auzit din nou glasul lui: Cynthia, draga mea, mai rămâi puțin.
Am intrat iar, fără tragere de inimă, întrebându-mă ce naiba mai vroia.
— Jessie, ea e superba mea asistentă, Cynthia. Ea o să-ți prezinte firma și va trebui să faci tot ce-ți spune ea, bine?
— Am avut plăcerea să o întâlnesc deja, unchiule.
— Nu! Gata cu unchiule. De azi înainte trebuie să mi te adresezi cu „domnule director”, ca toată lumea. Acum, mergeți și faceți bani!
— Da, domnule, a zâmbit Jason, după care s-a întors spre mine, gata să iasă pe ușă, când a rămas înțepenit și s-a uitat spre mine. Doamnele, primele, a spus el binevoitor.
— Ă, multumesc!
Înainte să ies, m-am uitat doar o clipă înapoi, chiar la timp ca să-l văd pe director făcându-mi cu ochiul. Scârbos. Când în sfârșit am părăsit nenorocitul ăla de birou, mi-am afișat cel mai dulce zâmbet de care puteam da dovadă la ora aia și am început să-i fac turul firmei noului angajat. I-am explicat tot ce avea de făcut, pentru că, deși era nepotul directorului, avea să înceapă cu munca de jos, ca toată lumea. M-a surprins chestia asta. În fine, a fost o zi tare lungă, iar când ne-am luat la revedere, am tulit-o spre casă, mai obosită ca oricând. Bine că era vineri. Puteam să dorm bine mersi următoarea zi. Mi-am aruncat pantofii din picioare, haina pe jos și direcția – bucătăria. Îmi era prea lene să îmi fac un sendviș, așa că mi-am pus apă la fiert și mi-am pregătit o supă cu tăiței la plic. Știu, nu e prea sănătos, dar oboseala din mine își spunea cuvântul. M-am trântit la televizor, cu supa într-o mână și cu telecomanda în cealaltă, butonând la nimereală. Și cam așa s-a terminat ziua aia.
A doua zi, m-am trezit transpirată și cu răsuflarea tăiată. Dumnezeule, avusesem cel mai pervers și cretin vis din câte au existat vreodată. Sau avusesem până atunci. Și era cu Jason. Frate, cu nepotul handicapatului ăluia?! Bine, e adevărat că arăta destul de bine, era înalt, suplu, brunet și cu ochii verzi (Doamne, ce combinație trăznet) și îi stătea fantastic în costum. Ah, dar de ce aveam deja vise erotice cu el? Doar pentru că fusese drăguț cu mine și nu mă trata ca pe o piesă de mobilier sau jucăria lui personală? Bine, cred că ar fi motive destule. Dar chiar și așa, unul ca el nu s-ar uita niciodată la una ca mine, atât de banală și neimportantă în viața lui. Ah...
M-am ridicat din pat și mi-am făcut un duș rapid, cât să scap de mirosul de transpirație, și m-am spălat pe dinți. Mi-am pus un tricou larg pe mine și o pereche de chiloți curați, mi-am prins părul într-o coadă de cal și m-am îndreptat spre bucătărie. Stomacul meu chiorăia deja. Mi-am pregătit o farfurie cu omletă și vreo doi crenvurști fierți, peste care am pus mult ketchup și muștar. Mi-am turnat niște suc de portocale într-un pahar curat și m-am așezat pe canapea, la televizor. Dintr-un motiv pe care nu îl înțelegeam, eram binedispusă. Când să mușc prima dată, soneria de la ușă a început să zbârnâie. Nervoasă că fusesem întreruptă de la masă, m-am îndreptat spre ușă, am descuiat-o fără să mă uit cine e și am deschis-o. Doar ca să dau de un Jason îmbrăcat cu o pereche de blugi albaștri și un tricou negru, mulat, care începuse să zâmbească la vederea mea. La a mea sau... a chiloților mei albi cu dantelă care se vedeau de sub tricou?!
— La naiba! m-a scăpat, în timp ce încercam disperată să îmi acopăr lenjeria de corp. Ja-Jason, ce faci aici?!
— Ăăă... M-am gândit să te vizitez și să-ți mulțumesc că ai avut atâta răbdare cu mine ieri. Și... scuză-mă dacă te-am deranjat din somn.
— Ăm... Nu, nu dormeam. Ă, intră. I-am făcut loc să intre, ținându-mă în continuare de tricou în jos. Pot să-ți ofer ceva de băut? Apă, ceai, suc, tărie?
— Ă, puțină apă ar fi ok, mersi.
— Imediat.
Am zbughit-o în bucătărie, unde, în graba mea stupidă să iau un pahar, am dat cu mâna peste el și s-a spart în mii de bucățele pe gresie.
— Mama mă-sii!! am urlat fără să vreau, aplecându-mă să strâng cioburile mai mari.
— Hei, ești bine? Am auzit că s-a spart ceva.
— Ah, nu e nimic. Un pahar doar. Îl strâng ime- Au!
— Te-ai tăiat? a aterizat el lângă mine în secunda următoare. Lasă-mă să văd.
Mi-a luat mâna într-a lui și mi-a examinat degetul care sângera. Și apoi, fără nicio avertizare, l-a băgat în gură, să oprească sângerarea. Am roșit până în vârful degetelor. Dacă directorul afla despre asta, nu era bine de mine. Nu am putut să spun nimic, dar apoi... l-am atins pe obraz, neștiind ce făceam. Și curând, eram foarte aproape unul de celălalt, privindu-ne în ochi. Știam că orice cuvânt rostit cu voce tare avea să rupă vraja ce ne înconjura, așa că am tăcut. Amândoi. Și ne-am sărutat. De ce am făcut asta? Nu știu. Probabil că exista mai multă atracție între noi decât credeam. Și de la sărut am trecut la haine, de la haine la pat și de acolo... ei bine, cred că oricine se prinde. După ce s-a sfârșit, stăteam unul în brațele celuilat, mie nevenindu-mi să cred ce se întâmpla. După toată viața mea mizerabilă, după toate avansurile pe care a trebuit să le îndur de la șeful meu, unchiul celui cu care mă culcasem, acum... eram în pat cu cel mai frumos bărbat, după o partidă cum nu mai avusesem de mulți ani. Cam de când eram o simplă adolescentă nebună și inconștientă de problemele vieții. Am zâmbit satisfăcută și am privit spre el. Zâmbea și el, fericit. M-am ridicat peste el și l-am sărutat îndelung pe buze, transformându-se într-un sărut pasional în toată regula.
— Ești superbă, l-am auzit șoptindu-mi în ureche.
Eu doar am chicotit ca o copilă inocentă. Apoi el s-a întors cu privirea spre mine, m-a sărutat pe frunte și s-a ridicat brusc din pat.
— Știu că n-o să-ți convină asta, dar trebuie să plec. M-am mutat de curând și încă mai am de rezolvat câte ceva prin oraș. În timp ce-mi spunea asta, se îmbrăca, trăgându-și ușor hainele peste pielea puțin măslinie și mușchii lucrați ce mă făceau să o iau razna. Cred că... ne vedem luni, la serviciu, s-a întors el deodată și mi-a făcut cu ochiul.
Eu mi-am lăsat capul într-o parte, stând în cot și trăgându-mi cearșaful mai aproape de corp. Am zâmbit.
— Sigur. Ne vedem la serviciu.
Nu m-am ridicat din pat decât la vreo cinci minute după ce am auzit ușa închizându-se în urma lui. Mi-am mușcat buzele extrem de fericită și, fiindcă îmi începusem ziua atât de bine, totul mi s-a părut mai luminos deodată.
La începutul săptămânii următoare, am ajuns la serviciu toată un zâmbet. Am urcat cu liftul până la minusculul meu birou, am tras aer în piept și am început să frunzăresc diverse hârtii aruncate pe el. Însă ar fi trebuit să știu mai bine că nu avea cum să fie totul așa frumos. Am primit un telefon de la șef, care vroia să mă vadă urgent în biroul lui. Și nu-mi părea prea fericit. M-am ridicat de pe scaun fără tragere de inimă, am bătut la ușă și am intrat. Stătea cu spatele la mine, cu mâinile sprijinite de biroul uriaș, cu privirea spre geam. Când a auzit că am închis ușa, s-a întors spre mine brusc. Și atunci am văzut ceva în ochii lui ce nu speram să văd în viața asta. Ură. O ură veninoasă, pură, cum nu credeam că există.
— Vino aici, Chyntia, dragă.
Hopa, îmi spusese pe nume.
— Ia spune-mi, cum ți-ai petrecut weekendul? a zâmbit el aparent inocent.
— Ăăă... Bine, domnule. Mulțumesc de întrebare, am zâmbit și eu.
Dar în realitate începea să mi se facă frică. Foarte frică.
— Da? Mă bucur. Dar știi tu... mi-a șoptit o păsărică ceva... ce m-a cam deranjat.
Începea să se apropie de mine groaznic de mult. Și apoi, din senin, m-a apucat de braț și m-a trântit de marginea biroului. N-am avut timp să ripostez sau măcar să gândesc ceva, că imbecilul era deja cu mâinile lui butucănoase de-o parte și de alta a mea, prinzându-mă la mijloc.
— D-domnule, ce faceți?
— Of, păi cum vine asta, scumpete? Cu Jason, cu nepotul meu, ți-a plăcut, dar eu ce am? Sau îți place să o faci doar cu cei de vârsta ta, hm?
Am rămas fără grai. Îi spusese? Nu-mi puteam crede urechilor. Credeam... că e ceva între noi. Dar... odată ce și-a terminat treaba, nesimțitul s-a dus și i-a spus „unchiulețului”. Incredibil... Văzându-mă că nu spun nimic, șeful a trecut la atac. Și-a lipit buzele de ale mele, făcându-mă să tresar și să scâncesc. Am încercat să îl dau la o parte, dar mi-a fost imposibil. Și din păcate, asta îi provoca mai multă plăcere, faptul că mă zbăteam neputincioasă. A început să mă atingă pe sâni, să-mi ridice bluza și să-și plimbe mâinile scârboase pe pielea mea. Când a vrut să-mi ridice fusta, am început să țip în timp ce încă mă săruta și astfel a profitat de moment și și-a strecurat limba printre buzele mele pe care mă străduisem să le țin închise. Nu mai puteam. Viața mea era și așa un iad continuu, nu aveam nevoie să fiu violată de propriul șef, un libidinos notoriu care ar trebui să iasă la pensie. Fără să vreau, lacrimi fierbinți au început să-mi curgă pe obraji, dar lui nu i-a păsat. Într-un moment de neatenție, mi-a ridicat bluza deasupra sânilor și a continuat să-i atingă nestingherit. Îmi venea să vomit. Și chiar când credeam că atât mi-a fost, am auzit ușa deschizându-se și închizându-se la loc. Directorul s-a oprit imediat și s-a uitat în spatele lui. Am privit de după el și când am observat cine intrase, alte lacrimi au început să curgă.
— Unchiule, dar ce faci aici? am auzit vocea lui Jason.
— Jessie, băiete! Nu e ce crezi. E o femeie frumoasă, mi-a făcut mereu avansuri, sunt om... mai greșesc și eu. Înțelegi, nu?
— Da, înțeleg, cum să nu. Dar ce vor zice angajații tăi când vor afla de asta?
Apoi brusc, vocea directorului s-a schimbat.
— Ce să zică dacă nu află? Că doar nu te duci tu să le spui, nu-i așa? Deja trecea la amenințări. Și oricum, cine te va crede? Va fi cuvântul tău împotriva cuvântului meu. Tu ești doar un copil, băiete. Nu știi ce a naibii e viața asta. N-ai nicio grijă. Maică-ta m-a rugat în genunchi să te primesc la firmă! Acum pleacă de aici, sunt ocupat, a încheiat el, întorcându-se spre mine cu un rânjet pervers pe față.
— Bine, poate pe mine n-or să mă creadă, dar sunt sigur că înregistrarea asta e destul de credibilă, nu ești de acord cu mine?
Mi-am ridicat privirea odată cu a șefului. Înregistrase totul? Deci... nu mă mințise?
— Băiete... Jessie... Dragule... a început directorul, îndepărtându-se de mine, știind că se afla în joc întreaga lui carieră. Hai să discutăm, ce zici? Uite, eu îți dau o mică avere, dacă ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat și ștergi înregistrarea aia, ce spui, hm?
Se apropia de el tot mai mult, cu mâna întinsă, gata să-i înșface telefonul cu care înregistrase.
— Nu prea cred, unchiule. De data asta vom face ca mine. O vei lăsa pe Cynthia să plece și vei uita de ea, la fel și de mine. Nu am nevoie de un șef ca tine. Și sunt sigur că nici ea, a continuat, privind cu speranță în ochi spre mine.
Eu eram încă prea șocată să mai spun ceva.
— Ah, bine! Ești la fel de încăpățânat ca maică-ta! Dar să nu îndrăznești să mai calci vreodată pe aici, mă auzi? Și parașute ca ea sunt la fiecare colț de stradă. Vă meritați unul pe altul!
— Nici nu intenționam să mă întorc, a zâmbit el ironic, ignorând complet restul frazei.
Următoarele minute au trecut ca prin ceață pentru mine. Jason a venit spre mine, mi-a tras bluza în jos și mi-a aranjat fusta, m-a luat de mână și am părăsit pentru ultima oară biroul directorului. M-a urcat gentil într-o mașină, după care a demarat în trombă. Nu știu cum, dar m-am trezit deodată că eram pe malul unui lac, o priveliște divină înconjurându-mă. Am privit spre el, care stătea pe iarbă, lângă mine, privind în zare. Era apusul.
— Jason...
— Da? a răspuns imediat, întorcându-și privirea spre mine.
— Ce vom face de acum?
A tras aer în piept, după care m-a atins cu palma caldă pe obraz și a început să mă mângăie cu degetul mare.
— Păi, mai întâi, vei locui la mine. E mult mai spațios. Apoi, ne vom face o firmă împreună și vom lucra acolo. Și, mai târziu, ne vom căsători și vom avea doi copii frumoși. Ce zici de planul ăsta? îmi zâmbește.
— Jason, vorbesc serios! Serviciul ăsta e tot ce aveam! Acum nu mai am cu ce să-mi plătesc facturile, datoriile... Poate tu ai mai multe șanse să te angajezi, dar eu? Cu greu am reușit să dau și de jobul ăsta.
— Și preferai să te violeze el?
Am lăsat privirea în jos.
— Nu. Cu siguranță, nu. Mulțumesc că m-ai salvat, Jason, am spus câteva secunde mai târziu. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu apăreai.
M-a luat de după umeri, strângându-mă la piept.
— Aș face orice pentru tine. Jur.
M-am îndepărtat o clipă de el, să-l privesc în ochi. Și nu era o glumă. El... mă iubea?
— Jason, ce-o să facem mai departe? întreb.
El zâmbește copilăresc, îmi atinge vârful nasului și-mi răspunde:
— Vom vedea noi. Vom vedea...
_______________________________________
|
|
